așa s-au rostogolit zarurile:
pe calul negru stă cel ce are în mână o cumpănă

pe un taler e un ochi,
acesta vede numai înauntru
și știe să împartă sângele,
să-l amestece,
prin aer, pe sub pământ,
în fix toate cele 4 zări:
la tine-n fereastră,
într-un liliac înflorit,
în degetul inelar,
în poarta unei biserici
unde oameni nu sunt nici reci, dar nici calzi

(uite, exact cu sângele meu ți-am spălat picioarele,
cu el ți-ai dat pe buze,
pe unghii și gene,
de el ai fost atât de flămând,
curând, un viscol va trece peste tine,
înghețându-l,
ochiul dinstinge tot ceea ce nu ai curajul
să mărturisești)

pe celălat taler nu apuci să-ți așezi inima,
să se zvârcolească acolo, ca o iederă-n flăcări

(șarpele ținut atâta vreme la sân,
sub pernă,
sub stâlpul casei,
atât de mieros ne îmbie,
uite mărul,
uite mărul,
mușcă din el și vei învăța că viața
e o scenă dintr-un film noir,
la sfârșitul lui ne vom săruta cât se poate de cast,
the end,
vom fi doi îngeri din crepon
sub o lumină căzută pieziș)

și ne vom număra restul de zile,
nu înainte de a întreba:
dumnezeul meu, dumnezeu meu,
pentru ce m-ai părăsit

moartea, așa cum vestește carnea ta dulce
de miel,
va veni abia la sfârșit,
tot pe un cal, dar atât de galben
ca iarba care se usucă peste noi,
când vine pârjolul