atâtea ore lungesc frânghia zilei
cât să ne-nfășoare duminici pe gât
lipsite de noimă ca patul lui Procust
ce la sine reduce tiparul măsurii

pe un ponton fără bărci flutură-n vânt
regrete decolorate de zorii
ce sfâșie de pe umerii mării
hlamida celui de pe urmă cuvânt

câmpia din memorie urcă-n plafon
și peștii de sticlă albastră vorbesc
aluzia discretă nu-i de bon ton

hainele sfinte de pe duminici plesnesc
de-atâtea spirale pe trupuri în somn
de la lutul dintâi la număr și vers