ești ca roua în zori ești lacrima nopții
plânsul zeilor beți picurând curcubeu
privirea ta căpruie piaptănă fumul din livezi
și ninge viscolit cu vorbe de ocară peste urmele pașilor tăi

când ai plecat am întrebat livada de tine
și în loc de răspuns au înflorit pomii
poate te-ai ascuns ca lumina într-un fir de iarbă
sau poate ai uitat cum noaptea își cheamă păsările înapoi și le așează
în somn pe ramuri de argint ori pe razele lunii

cum în văzduh se aud șoapte ca niște flăcări
și dinspre câmpie se aude o simfonie a groazei
țăranii uciși cerșind lumină
lanurile de grâu sinucigându-se în seceriș ținându-se de mână
atunci refuz să mai privesc cum mușcă uitarea din noi
cum din răni ni se scurg amintiri
de care abia de ne mai aducem aminte
și mă înalț cățărându-mă pe firul de iarbă
iar luna mă arde și mă pierde

amândoi am văzut cum de fiecare dată când se face noapte
străzile încep să umble cumva amestecate
cu acoperișurile bolnave de umbră
șchiopătând ori picurând cenușă și ură
peste satul dintre livezi și câmpie

de un timp nu ne mai încape strada
s-a umplut orașul de noi
dinspre sud-est câmpia ca un munte se prăvălește peste orașul pitic
cod roșu ca și cum zeii nu ne mai sărută pleoapa în somn
bolnavi ochii îmi ning lacrima din urmă