Îmbrac în mici emoții, cuvintele,
îmi strecor pe nesimțite iubirile
și mă intorc acasă în singurătate
cu toate femeile îndrăznețe și fugare.

Mă pierd în ochii lor lunatici
ca într-o fântână albastră
de unde au fugit stelele verzi,
au rămas durerile îmbătrânite în apă,
fulgerul, izvor de lumină.

Noaptea-i o consolă susținută de pilaștri
pe sub care trec femeile singure,
dincolo așteaptă bărbații veleitari
roși de nerăbdare.

Nu mai e mult pănă se nasc întâmplări
care se-ngroapă-n uitarea lumii.