Cum de sufletul se ridică la cer fără aripi
ori trupu’-i mai ușor decât aerul,
e absorbit de magnetismul divin
și durerea rămâne acasă
semn de pământ?

Un teribil pas îmi calcă pe inima cuvântului,
tu te joci cu literele înmugurite-n poeme
la ruleta destinului.
Din căușul mâinilor îmi curg raze,
râurile se-mbracă de sărbătoarea ploilor,
se plimbă salamandrele pe drumurile din păduri
și veverițele își numără alunele în scorburi
unde nu pătrunde lumina.

Caii adorm în picioare precum copacii
în serile când se grăbește noaptea
să fugă din albul ochilor,
limba întoarsă pe dos
lovește la tălpi tăcerea,
să-i desfrunzească singurătatea
moartă în amintiri.

Nicio umbră cosită
nu mai rămâne la uscat pe coastă,
speranța începe să fulguie
nemuritoare iubiri.