Patru nalbe-nfofolite,
Văzând claia de mohor,
Cu bretoanele zbârlite,
Picurând bob, bobușor,
Lacrimi de la îmbrumare,
Clevetesc lâng-o cicoare:
.
-Uf, cum tremură sărmanii,
Dar straie nu și-au luat!
-Umblă-n zdrențe ca golanii!
-Unu-n febră-a delirat,
Că de cât în tonuri triste,
Mai bine nas în batiste!
.
-Vai, dar ce mentalitate,
Straiul toamne-i fabulos!
-Șadă-n câmp cu tălpi brumate,
Dezgoliți de sus în jos!
-Deh, că fudulia-i mare!
-Nu văd soarele-n paloare?
.
Sâcâit de gălăgie,
Un ciulin părând un pui,
Ce veni de la câmpie,
Pe umeri de vânt, hai-hui,
Se propti în moț de zgură:
-Rele mai sunteți de gură!
.
Și-n ciudata-nverșunare,
Ziua lent s-a mohorât.
Indolent, slăbit, don' Soare,
Pe scară a coborât.
Iar în urmă, cenușie,
Seara, cu nori, a venit,
Și-au stropit orice fâșie
De pământ ce-a ruginit.
.
Nalbele clevetitoare,
Sub șiroaiele de apă,
Ude până la picioare,
S-au gândit că nu mai scapă
De a toamnei vitregie.
Tremurând, s-au strâns ușor,
Imobile, în urgie;
Lîngă claia de mohor.
Și-au văzut că straiul șic,
N-a folosit la nimic.