când adunam pietricele cu gândul să aprind focul nu știam
că fagurii cresc mereu după aceeași lege
cel care iubește mult
o piatră
rămâne deșert după ce moare
nu sunt cuvinte mai vii decât cele din pustiu
și nimeni nu va mai ști
unde au ajuns toate războaiele de lemn și cântecele de dragoste

eu încă te chem
omule cu ochi de iasomie grea
am trăit mereu în lumea din fața zidurilor
fiecare cortină din teatrele de păpuși este semn că dincolo nu există nimic
suntem cu toții aici și soarele se învârte în jurul pământului ca în copilărie
fructele au gustul bun sau rău e frig sau e cald nu contează ce culoare are cerul
numai dacă îți întind palma vei ghici că sunt vie

pesemne că am iubit un orb și un alt orb m-a iubit
în muzeu e liniște încă
eu nu mai fluier