Adesea umblam pe la vecini,
Purtând la gât fularul roșu,
Mândru precum era cucoșu
Stăpân pe haremul de găini.

Dar, iată, se-ntâmpă să colind
Pe malul Senei ca un papă
Căruia sensul vieții-i scapă
La petrecerea de hram gândind.

Uneori mă simt mai stingherit
De un sentiment chiar boieresc
Și, ca să fiu sigur, mă ciupesc.
E-adevărat? Sunt, oare, norocit?

Sunt deci, văd că minunea ține,
Și nu mai simt răcela lumii,
Sub raza rece-dulce-a lunii
Când Sena cântă pentru mine.

Atâtea poduri, atâtea vise,
Atâtea lacrimi încărcate
Pe corăbii adevărate
Purtate în lume de Ulise.