căutam lumina aceea albă în care gândurile devin păsări
și se opresc pe umerii cerului. presară semințe, apoi cuminți
revin în matcă. așteaptă stăruitor o altă evadare

îmi așterneam patul ca pe o masă a tăcerii, hipnotizată
ca-ntr-un ritual sacru de la începuturi, în care cuvântul însuși
se dezicea de sine și deprindea un alt limbaj....
mult mai firesc decât cel articulat

exersam constant să știu să iubesc necondiționat
fără regrete, fără durere, fără amăgire
și nu o puteam face decât ca-n prima zi
desculță-n voalul virgin viu cădelnițat

învățam să plâng ca să nu uit, să nu mă pierd
și astfel să te pot păstra chiar și pe tine
tocmai de aceea îmi inventam complice colțuri
unde puteam să mă destăinui: discret, frumos sau doar adevărat

....................................................................................................

insidios noaptea cobora în dimineață...
și-nțelegeam din ce în ce mai bine că,
pentru-a crește, noi, copiii soarelui,
aveam nevoie și de întuneric, de nopți, de sfetnici buni...
... că, pentru a iubi, se cuvenea măcar din când în când să pierdem,
ostaticii ingrați ai neiubirii noi să fim,
și ai necerului, ai disperării, poate-ai morții
ai sentimentului de „nimeni”, de „nimic”, de „prea târziu”...