... și-n tot acest răstimp eu adunam scoici,
le scoteam din calcarele gălbui și le făceam loc
în recipiente mate ca să fie la adăpost.
le puneam la încolțit. și așteptam...

îmi lipeam din când în când urechea de cristalul translucid:
acolo viața nu putea să abdice, ci doar să continue
le împrumutam, pentru certitudine, din pulsul meu
din sângele meu, din cuvintele-sentimente, din mine

desenam rădăcinile cireșului din curțile tale
în prelungirea alor mele. între timp, chemam mieii
să umple câmpiile cu clopoțeii ascunși în lânița moale
să vânture timpul, să-l dea peste cap, să-l subjuge

am dezvelit și soarele. cu mantalele lui suprapuse
am aprins focuri agere în inimi goale și am încălzit
hornurile de Crăciun. să miroasă a pâine și-a cer.

în frunze generoase de lipan am strâns apa dintr-un nor
acolo, sub streșini curate, lacrima ploii se preschimbă-n apă-vie.
întrebuințată cu înțelepciune, ea pune la loc inimile dislocate,
degetele-n gest de-nchinăciune sau mările-n ocean

așa că – voiam să-ți spun – găzduiește-mă și pe mine,
câteva secunde, în lianele fragile de la gâtul tău:
acolo aș putea construi o arcă pentru doi pescari călători

ia câțiva butoni și un fir de ață împletit cu roșu și alb,
un mănunchi rezonabil de silabe-cuvinte polisemantice...
niciodată sterile, totdeauna gata să umple obrajii de sensuri...
potirele de vin, cerul de sori, mărginirile de dezmărginire...

... o căruță de flori sălbatice și dansul de dimineață al păsării flamingo
ce ne ciugule din palme și ne redăruiește bucuriei nemutilate...

nu uita nici tresărirea aceea din duminica de lumină în care m-ai văzut prima dată...

m-am născut din nou și din nou și din nou... doar pentru că știam
că tu mă vei lua din pământuri sterpe și mă vei răsădi mai aproape de cer
acolo în inimă, unde trecerea se măsoară altfel. de azi înainte voi purta doliu doar în alb.