pentru că ieri am îndrăznit să te iubesc,
până dincolo de linia unui orizont în care
spațiul și timpul s-au comprimat aducându-ne împreună,
azi, acum, trebuie să te urăsc
și respectând toate legile simetriei
voi începe să te urăsc așa cum te-am și iubit:
cu patimă, cu lumină și întuneric, cu teamă și bucurie

trebuie să te urăsc,
cu siguranță, astfel, dumnezeu va fi fericit,
iar conștiințele noastre vor flutura în vânt în semn de pace,
doar mâinile mai au curaj să se îmbrățișeze pe furiș de rămas bun,
de-acum fiecare pas unul spre altul ne va îndepărta, tot mai mult,
vom deveni invizibili, ne vom pierde coordonatele, vom rătăci
și nu vom mai ști din care cer cad peste noi lacrimile
raiului în care credeam cândva

acum, îmi sorb așteptările dintr-un cristal de bohemia,
picătură cu picătură,încerc să-mi amintesc gustul tău,
mă amăgesc că mă satur de tine și mă umplu doar de absența ta,
zadarnic răsar cu degetele pe ziduri ferestre spre noi,
pe vârfuri întră doar amurgul desenând vitralii stranii
prin care îți recunosc doar umbra:
îmi face semn să tac și să aștept,
până se va naște lumea care va putea, în sfârșit,
să ne cuprindă toate cioburile