furișul speranței
a răzbit până la vămile fățișe ale frigului

acum pot să te recompun cu voce tare
doar dacă îți mut povara absenței
de pe o tâmplă pe cealaltă

te strig pe nume de zvon
briza chemării se pierde
adâncită în după-amiaza nimicului
incoloră ca o tăcere
și cuminte ca o lacrimă

acum reușesc să mă smulg
din preaîntregul osândei
doar cu bucăți de cruce cu tot
acum vreau să-ți mângâi trecerea
dar cuiele din palmă nu vor

deși trebuia să se numească astăzi
încă o zi fără tine
coboară înspre trecut
incoloră ca o lacrimă
și cuminte ca o tăcere