Un cuțit înfipt până la prăsele-n pământ
stă în poziție de drepți în fața casei
ca niciun trăznet să nu vină prin preajmă,
era semnificația pe care nu o știam,
musafirii îl priveau și nu spuneau nimic,
de eram mirat și confuz.

Dincolo de înțelegere se întinde lacoma nepăsare
ca un deșert,
taina ce înseninează chipul femeii
se vântură prin timp precum firul de nisip
pe obrazul alb pe care se preling lacrimile
de durere
și apare semnul de trăire, înainte de toate
a setei de frumos
care o înrobește-n iubire.

Cutitul nu-și mai înțelege menirea
se șterge pe lamă de sânge
și cu taișul strălucitor
înfipt de ea-n pamânt
spintecă fulgerul.