Nu-i soare de-o lună
și ninge cu firimituri de frig,
încît ai zice că timpul -
încremenit deasupra casei
cu toate stelele înfipte-n el
ca țepii ariciului -,
e chiar sufletul nostru mereu trist,
înghesuit într-o piele rotundă.

În Ierusalimul dimineții de Ajun
îmi colcăie sub tălpi
întrebări cu limbi de sare
și Doamne, te aștept cu buzele crăpate
încă și încă mai tare
însetat de Tine,
picură lumina pe-o streașină a iernii
și-n clopotul cerului
dangătul se preschimbă-n iarbă,
plîng Magii cu vestea cea bună
încîlcită-n bărbi
din care zboară către noi prigorii
cuvintele sclipind diamantine...

Și deodată,
împărțind lumina-n două culmi
șindriluite cu uimire,
iată că vii către mine pășind prin alge,
marea se-alintă pe gleznele tale
uitînd pescărușii agățați de cer,
te-ai născut încă o dată
Speranță,
sufletele noastre-și dau mîna
și fac un pod peste lacrima Ta de bucurie
și-mi vine din nou să iubesc și să strig,
deși nu-i soare de-o lună,
deși împrejur sunt doar gheare
și ninge pe Tomis cu firimituri de frig.