sprijinit de mine ca de un pom mă ascultam cum îmbătrânesc și eu și prunii
între timp zâmbeam lanului și lunii până la disperare, până
în adâncul luminii de sub pleoape de sub cerul cernit cu stele în bernă
călcam desculț roua altarului din câmp cu lumânări ca niște miriști arzând
și tălpile mi se desfăceau în două se clătina cerul și timpul odată cu el
știi, sunt omeni în câmpie care se răstignesc singuri de soartă
închinau semnul crucii peste moarte peste un pântec de femeie în rod
putregaiul umbrei uitat în vechiul pod

- cum gândeam în șoapte cu tâmpla crăpată de ger /în piept înfipt cuvântul de fier.

mă strecuram subtil, cu smerenie și căință printre picăturile de lumină
infantil ca o umbră, din mine și până la miracol un singur pas
unde mi se vor ascunde cuvintele cu mersul lor aplecat pe o parte?
îmi făceau disperate semne cutremurate de spaimă
știi, eu am văzut lumina cum plânge și lacrimi înnodate în gene ude
închinau semnul crucii peste moarte peste un pântec de femeie în rod
putregaiul umbrei uitat în vechiul pod

- cum mușc din carnea îngerilor cu gură de ger /cu moartea străpunsă adânc de fier