cum îți mișcai șoldurile, de la o
margine la cealaltă a zării
luna se unduia și ea a dorință
trecea în goană un pâlc de fluturi
și caii și copitele lor de fum
cu potcoave de aur tropăiau în cer
cu potcoave de fier bântuiau câmpia
o herghelie de mânji în oasele luminii
- dacă uiți să mă strigi nu mai exist

mi se umezesc palmele de atâta tristețe
singurătatea își face de cap
pe la subsuori
în lumina căpruie a ochilor tăi
noaptea își trăiește orele în umilință
cu picioarele goale a răzvrătire
alergai în zigzag de-a latul patului meu
alteori în cerc umbrind câmpia

nu știu de ce și nici cum
amintirea ta se dizolvă în lumina rece a lunii
ce galbenă e rochia ta verde și nouă!
de mine nu se mai știa nimic
ascuns în ziua de dinaintea nașterii mele
fărâmă de om boț de aur rodit în câmpie
hălci de senin se desprind peste vie
atât de albastru sunt sămânță în piatră
dom de lavă și duh
străjerul își cântă plânsul în corn
cu lacrimi grele de țărână
și peste miriște în zbor un inorog

cum frigul sparge degetele mele fragile
arde candela definitiv în mine
eu încă mă mai locuiesc, strada caisului numărul doi