în țara fără curcubeie eram copil
fiindcă era lumină multă
ședeam pe un scăunel ca o ciupercă citeam despre castele și zâne
din cărți cu coperți verzi și din ochiul de geam deschis spre livadă
când eram albă ca zăpada ningea greu erau pârtii de sanie și ghețuș
lucrurile albe înfloreau apoi cele roz și doar uneori cele albastre
vorbeam pe înserat cu copacii bătrâni
îi alintam și le mângâiam solzii sau crenguțele ca niște ghiare

cândva m-am întins pe o piatră și sub mine a crescut o gropiță
miroase a arsură rece
e ca și cum merg de-a-ndoaselea și aprind singură focul
în cămara bunicii e același loc cald același ceas pe perete către miazăzi
cerul cu stele aleargă rotund
de mulți ani iernez înfășată în frunze și plâng
de parcă se rupe vâna din coșul pieptului

mâine poimâine îmi veți vorbi cu toții ca unei pietre
fiica unui bob de nisip care a iubit un munte