cel mai simplu e să renunți,
renunți la partea de moarte care ți se cuvine,
forma ei materială nu te mai sperie,
e ceea ce trăiești mai intens,
renunți să respiri, să gesticulezi,
aerul dens, în care stai suspendat,
îți păstrează amprentele,
picături care se preling pe ferestre bătute în cuie,
nr. 10, cu cap vidia,
le numeri, una adevărată, una mincinoasă,
una vie,
alta e tot timpul întunecată,
e cea care reflectă numai pe dedesubt,
dinspre piele spre tendoane și mușchi,
fumegă, are degetele îngălbenite de nicotină,
se găsește în ultimul cer, al nouălea,
unde fericirea se împarte fiecăruia
după cât îl țin oasele, buzunarele, nervii,
urletele,
e un șmecheraș acolo, se laudă că are de toate,
nopți tăiate cu lama, în podul palmei, direct pe linia destinului,
fâșii de răcoare coborând razant, ca ereții când devin electrici,
feșe sterile pentru suflete care nu mai pot rezona,
bucăți de mare care nu mai știu să invadeze vreun țărm,
și zor,
și plictis,
și așteptările toate care se împlinesc prea târziu,
nopțile în care trăiești în visele celorlalți,
zilele în care dispari fără să spui că pleci să vezi cât e timpul de larg
și cât mai are de gând să te suporte,
spre dimineață,
expiri cuvinte fără sens,
le desenezi cu umerii sub tavanul care te strânge,
esta noche es un faro que brilla bajo las olas,
hai să ne socotim după vârsta pe care o mai avem de trăit,
să învățăm că viața e o boală teribilă,
se poate muri din asta,
dragostea e o boală la fel de teribilă, și din asta se poate muri,
să ne ținem în brațe
când nu ne mai putem suporta,
my darling is not responding,
s-a dus să vadă cât de abrupt se poate ascunde
acolo unde nimeni nu o poate recunoaște