s-adun cuvintele-n buchete ca și cum
aș scoate apa vie din cișmele
să chem și ploile să ude rădăcini
să crească-n trunchiul gros de cărți albastre
să nu mă plâng de muze să mă simt acasă
când vine ritualul cuvântării
să fiu dintre cuvinte unul o literă măcar
la locul potrivit să scoată-ntregul din impasuri
să fiu sentimentul rostului să
pot aprinde viața-n felul meu firesc modest
asemenea unui salahor vizitat din când în când de îngeri
să plâng să râd să cânt să sufăr să iubesc
să știu să nu mai știu să uit să înfrunzesc
să o pot lua constant de la-nceput
iluminată-n salba de mătănii