Îngâna noaptea și o trăgea pe roată,
agoniza întunericul jupuit de viu
și-l slobozea pe văile căzute-n gol.

Rămâne problema copacilor căzuți de vânt
pe care nu-i lua nimeni în seamă,
lumea era pur și simplu ascunsă-n văgăuna proprie
în care-și lingea rănile care deja supurau.
Viața se reducea la o imagine-n culori șterse
în care trupul nu-și înțelege rostul,
se acoperă cu realitatea ruptă de realitate
și câte trepte trebuie să mai urci
până ce orașul te recunoaște ca locuitor.

În niciun caz
orașul nu m-a primit cu brațele deschise
ci mai degrabă a fost forțat din necunoaștere,
deaceea nicio femeie mai dezghețată nu m-a uitat
undeva în subsolurile conștiinței
și m-a căutat cu singurătatea ei imediată
să-i fiu la sân ocrotitor.