Cu aerul închegat în zăpezi
pătura albă ține de cald pământului,
din gelozie
ai putea să mă cuprinzi cu gheață,
să-mi răcești până la insuportabil inima
în care ai putea încăpea cu ură cu tot
ca într-o arcă.

Mă faci să-mi pierd răsuflarea vitează
pentru întâmplările neîntâmplate atunci
când trupul tău fierbea de sevă
într-un copac înflorit prea devreme.

Fructul se urcă în același gând rătăcit
cum greșit și-a ucis șansele
de a se naște
în măduva nopții alunecoasă
în care timpul culcat pe-o ureche
aude cum se demască singurătatea
și fuge ca moartea de botez.

Acum dorești să locuiești în mine
cu zâmbetul ca un suspin
pe umărul care nu doarme singur
decât veșnicia.