Câți ca mine, s-au mai întrebat,
Cu neputința îngerului care,
Lumină, unei oarecare lumi, a dat,
Și judecat a fost, apoi, pentru că moare?

Câți or fi fost de mulți acei,
Atei cu “suflet de vioară”,
Care, trăgând dintr-o țigară,
Au plâns, zâmbind, lângă vre-un tei?

Prin câte arșițe și ploi,
Prin câtă binecuvântare,
Să trecă trupul, pentru ca apoi,
Să se aprindă-n fiecare,
Vremelnic, veșnicia-n noi?

Numărătoarea, socotită,
În unghi de nouăzeci de grade,
Cuprinde, când este rotită,
Tot Universul, între palme!

În mintea pietrei șlefuite,
Lumina de la Răsărit, poate răzbate,
Și când văzând, auzul că ne minte,
Ne coborâm cu toți, în inimi,

Acolo, unde viața bate!