Să-ți fi iernat logosul
de când n-ai mai înviat morții în povestiri
și te-ai retras într-o pagină anostă de jurnal
ca și cum ți s-ar păstra printre foile îngălbenite
nopțile descompuse prin cârciumi slinoase
unde oamenii de rând sforăie amintiri ciudate
păstrate la naftalină.

A venit vremea să mori în ochii lor holbați
deși-n trupul tău mai licărea un semn de viață putredă
băută cu gura coclită a unora dintre confrați
ruginiți de invidie că nu rămâne nimic din scrierile lor
să tremure în urechile femeilor măritate demult
ca într-o candelă de unde fumul valsează pe pereți.
Nopțile și zilele se pierd în ochii pironiți în tavan
unde stelele pălincii sclipesc într-n pahar ciobit
și se plimbă ca peștii prin acvariul luminos.

Se face beznă în sufletul confiat de fruct,
te închizi în trecutul nedecojit și umilitor,
obosit de aripile îngerului care-ți bat în memorie
și nu găsesc decât un gol în loc de aer.
Înfloresc macii sub aripile fluturilor
ce-și construiesc frumos prima și ultima zi
încât noi privim tot alții și ni se par acceași.

Tu lași semne încrustate-n fluierul picioarelor,
o durere la despărțire stropită cu lacrima
căzută pe obrazul ridat în clipele de singurătate
care mă adorm în colivia tăcerii.
Masa pe care scriu capătă o față de sfântă
la care cuvintele mi se înclină singure
și visează zilele netrecute în calendar
în care să mă ajungă iubirea și bucuria,
un fluviu într-o mare nedescoperită
de corăbierii hulpavi după bogății.

Alung demonii care uneori mă ispitesc
și de nouă ori câte nouă mă rog Doamne,
să ispășesc păcatele cu dreaptă judecată
în interiorul cuvântului din care m-am întrupat
ca un muritor cu fantezie.