au intrat în mine toți spinii lumii
oricât de tare strigam sângelui să tacă
îl auzeam în urechi
și-atunci izbeam ochii de cer
ca într-o joacă naivă de copil
după o vreme de trecere
nu mai aud nimic
realitatea a devenit o șoaptă într-un cerc paradoxal
până și dialogul sau reproșul ei din dimineața asta:
- puteai să ucizi cu piatra copilul.
- puteai să nu spui că ăsta-i destinul.

P.S.
…dar vezi? acum tac
plânsul tău în gât mi-a rămas.
praful intră prin mâini rugăciune.
ce galbenă-i foamea de dor și de mine!
drum împletit cu alte scenarii,
îmi crește pe frunte pasul tău straniu.


trecutul a rămas o clipă între suflet și cer.