Doi bocanci aveam. Ce-i drept, neperechi, ambii pe stângul,
Și din faptul ăst' mărunt, lumea îmi spune "Nătângul".
Unul, patruzeci și patru, celălalt, treizeci și opt,
Iar pielea ce a fost fină, stând în soare, s-a răscopt.

Alții n-am! Puteți să râdeți până veți muri subit!
Nu am casă, nu am masă, nu am bani nici de-un chibrit.
Baie fac într-o răstoacă, numai vara căci mi-e frig,
Și de foame cânt de jale pân' mă răsucesc covrig.

Straie am numai un rând. Cu spălatul lor, în fine...
M-ascund după un tufiș, lângă râu, chircit pe vine,
Și frec grabnic făr' săpun, furișat precum stau hoții,
Credeam că nu sunt văzut, dar una: "Und'ți-s chiloții?"

"I-a luat vântul, îi zic, (tresărind, jenat) și-i duse,
Și-un vlăjgan, golan ca mine, îi găsi, pe el îi puse,
Că era un amărât, ruinat de bancă, soață,
Dar fiind un număr mic și forțându-i i-a pus zdreanță!"

O fățarnică muierea... Eu o caut de chiloți?
Să umble ca și nudiștii, să-i expună și prin porți...
Of, nu m-ar lăsa în pace nici dacă m-aș închina
La Ierusalim vreo lună. Pe străzi viața-i tare grea!

Nu-i destul că un bocanc mi-a tocit unghia toată...
De azi o să-l schimb în stângul, când voi întâlni vreo cioată,
Să m-așez, că-i muncă grea, parcă-i lipit de picior,
Și-l târăsc și merg șontâc, de râde și-al meu fecior.

Spun smerit, aveam nevastă și un băiat minunat,
Însă-ngenuncheați de mine, că toți banii i-am fumat,
M-au zvârlit ca pe-o măsea ce te sâcâie cam tare,
Cu acești bocanci stângaci, înșfăcați la întâmplare.

Cauza, precis, nu-i fleac, de-am ajuns nomad pe drumuri,
Nevasta nu era rea, nici n-avea pretenții, fumuri;
Ci că orice ban trudit cu sudoare și răbdare,
Îi ardeam pe țigarete și-i lăsam fără mâncare.

Miercuri, foamea, mă-mboldise, dar și gerul mă ardea.
M-am foit pe ici, pe colo, intru într-o cafenea,
Și-l țintesc pe un desculț trăgând din țigări, (Eu canci!)
Și-i cedai pentr-o țigară, pe stângacii mei bocanci...