clipe infirme
zbătându-se să-și ajungă din urmă
picioarele adormite

dar asta nu e tot
sufletul meu urlă la mine
zgârie timpul până la confesiune
până la imaginea acelei nașteri
în mijlocul unei bătăi de inimă unde
se aude primul pas al copilului și vocea mamei care
nu mai știe să îl țină
de mână

dacă vrei
aș putea să-ți fiu o culoare impecabilă sau
un cuvânt care să te apere de frig
într-o amintire cursivă
despre un spital care își refuză tăcerea
pentru că suntem o frică care își urăște frica
după noi
muțenia subteranului este doar un cuvânt care sângerează
imagini înnebunite
războaie de hârtie și camere obscure unde
nimeni nu vrea să își consoleze
furia exagerat încâlcită
într-o victimă monstruoasă

mai bine preferăm să fim singurele două numere
vizitate în orele de liniște când
orice iubită își face somnul de frumusețe
în picioarele adormite
ale iubitului ei

la sfârșit de tot
a rămas doar creierul tău care
țipă la mine până când
te mai trăiesc
așa impar?!