Plouă de niște zile reci ca fierul
și omul șade sub lumina stinsă a țigării fumegânde

prins în gânduri neștiute
își descoperă letargic fața unei guri fără surâs.

Cel care își iartă tălpile
atâtea greșeli a făcut că a uitat ce trebuia să fie

încearcă să dreagă Ireparabilul
iar fumul îi desenează șters conturul prețios al Inutilității


rezistă aici ca scârțâitul enervant al unui scaun vechi.
Nu-i nimeni să asculte glasul cuvintelor sale
e vremea în care săracul de fapte bune
poate să facă lucrul ușor al mâinilor-

oho, mângâierea, câtă bucurie aduce!