"sunt vărsat ca apa și toate oasele mi-au ieșit din încheieturi"

mă torn apoi în incendii de durere și foc e în vorbirea literei
sunt un cuvânt solitar în inundații de vorbe șterg
poezia firii de pe chipul care-ți răspunde din oglindă
ești frumoasă doar pentru-a mea subpleoapă, aproape oarbă de
lucirea luminii tale în mine

lumina ta - ce retragere în apă a focului...

mă retrag din cuvânt privind în apologii de vomă omătul hârtiei
retragerea în apă a ochilor scrie pe-obraji poezii
în absolut toate viciile mele târzii
întârzii
în superbia focului din palmele de pe trupul tău

pe mijloc porți frunză eternă,
o consum ca pe o etnobotanică
cad

într-o euforie ești îți mănânc degetele arătătoare
de
mai bine sub revoluții de ca(ti)fea târzie
miroși fetid a poezie,
acea excreție a inimii sufletului e roșu nu mai înainta
așteaptă să se facă verde
în luncă,
așteaptă(-mă) în speluncă

între incendiu și inundație trezesc aripile
spre a zbura în cuvânt
și-aripile sunt aer
și sunt pământ
între
e greutatea literei sedentare a pus în apendice grăsimi bisturiul
taie apa

ca Moise sprijinit în toiag desfund de apă albii de oceane
albii
fioroși fulgi de iarnă
reconstruiesc cu radieră fecioria hârtiei

dintre
cer și pământ mă aflu
între