timpul, colț cu nemurirea, duce spre Dumnezeu

te ivești în rosturile mele ca o nouă enigmă de dezlegat
prin siropul ochilor tăi curg descătușări de întristare
albia obrazului tău e plină de lacrimă gustul de sare
răsare
în bucatele salivei tale

mă torn într-un pocal cu sânge crist
apare
mirarea eternă că exist
și mi se pare
gustul vinului mai trist

cerneala așteaptă să bea laptele hârtiei
și zăpada ei s-o mănânce
Cerneală!, codru-n arbori de literă,
mormânt săpat în văzduh
parfum de Nalt de Terră
al poeziei pântece

oricât aș fi de etate
în mine ești o vietate,
Cerneală!

din tine scot cuvântul la iveală,
mă naști în verbul plin de fală

iz de umanitate
sorbind cotidianul până la secare,
iz de somn iepuresc și puțină a dumnezeirii disecare
în triunghiul amoros al timpului mâine
e un ieri trăit azi,
cel puțin până se termină ața
un singur azi mai este viața

când se termină ața
lui Dumnezeu dai bună dimineața
ori noapte bună,-n scenă,
în Gheenă

timpul, colț cu nemurirea, spre Dumnezeu duce
de ți-ai purtat cum se cuvine
mica ta cruce

timpul, etcetera