dacă degetul mi-ar atinge
membrana fericirii inima s-ar dilata
până la stele și încă i-ar mai trebui loc
să-ncapă clipa de dor

toate casele luate la rând
copacii anotimpul fiecărui capriciu
despletit în infinite dorințe
peste tot adierea zilei de ieri
împinge ecoul așa zisei fericiri înspre ape învolburate
prin care zilnic vâslesc înainte ca respirația
să mă ducă la fund

primul kilometru de liniște
e cel mai greu de străbătut
apoi fiecare meandru relevă alt poster al existenței
pe ultimul l-am fixat cu ochii galeși
strângând în mâini vise
țipătul n-a izbucnit de la durerea tăișului
ci de la perfecțiunea liniștii
desăvârșită-n mormântul singurătății
rictusul substituit acelui zâmbet ferice
încleștase până și atriile
de-ai fi zis că este normal