cuvintele-astea sunt calde încă
aș putea să-mi fac din ele un trup nou
un suflet mai potrivit în care
să nu mai respir atât de înghesuită
să pot trăi mereu atunci când tu pleci
și nu mai vii decât așa întâmplător
cum accidental se ivește o primăvară goală
în ierni pătate care-au uitat să ningă
cuvintele-astea ar putea să mă acopere
ar fi veșmântul meu în dimineața rece
când piatra se sparge și zgribulită pasărea
a uitat să mai cânte. geme doar. mă agonizează
.... sau veșmântul care-mi acoperă inima
precum un strat de zăpadă sub care germinează verdele
în lumina polară aripile s-ar desface ca niște umbrele
aș alerga cu mâinile aruncate-n jurul gâtului tău
m-aș pierde de mine cea atât de săracă atât de întunecată
aș purta în păr șuvițe de cer distilate ca pentru zbor
m-ai striga pe numele acela de la început. ți-aș răspunde
într-o limbă care doar adună și iar adună... adună... adună
cuvintele-astea-ar putea fi sfeșnicul la lumina căruia
să încolțească semințele. mirabilele. s-ar face uriașe
că timpul nu ar mai avea loc de ele. într-un final ar abdica
și tot cuvintele-astea ar putea fi mormântul meu viu
în pântecele lui aș crește țărână fertilă pentru mai târziu
te-aș aduce și pe tine...mereu... mereu... mereu