și-mi amintesc...
cerul era un acoperiș perforat
prin orificiile căruia
cădeau îngeri în cârje
metalice cu capete ruginite
și mimici umane contorsionate
la fiecare colț de stradă se arătau
cerșetorii perfecți
cu mâini tremurânde primeau puținul/ nimicul
pe care cei ca noi se-ndurau să-l ofere
chipurile străluceau și de la subsurori
se ivea câte-o aripă
se făcea mai apoi nevăzută
am crezut că e doar o poveste cu îngeri caraghioși
și ceruri cârpite care cedează mereu
din comoditate sau indiferență
sub povara unor cârje contrafăcute
când m-am apropiat era altceva
am simțit asta după respirația astmatică
aproape duhnitoare a unor făpturi deposedate de ele
am înțeles că îngerul din noi căzuse