Dincolo de urechile lipite de zid, sunetele nu se înțeleg,
se împrăștie ca un murmur prin tăcere,
noaptea se apropie,
somnul îmbracă haina visului care se restituie
pentru întâmplările căzute-n tristețe
lacrimă pe obrazul maicii Domnului.

Tu-mi spui cum să înlătur teama de idoli
fără să mă îmbolnăvesc de adorare
și prezentul să se supună imaginii poeziei
căzută-n desuetudine.
Nu mai putem zâmbi decât dezgoliți de grimase
cu zvonul dimineții pe tâmple mirate,
de minunea cu fluturi de trup gata de zbor
prin grădinile de suflet unde o să se nască
iubirea ce se rotește-n cercuri prin limbă
fără cuvintele prin care devin muritor de ocazie,
un început de nesfârșit rupt din întuneric.

Nimic n-o să se nască fără ochiu-n trunghi
care vede mai mult decât se poate vedea
și tot ce pune-n cuvânt se împlinește.

Ca o stropitoare pe gânduri străine pulverizează
ploile minții ce intră-n rădăcini,
caută-n lut
sămânța originii și se-ntorc
de unde au pornit
să vadă lumina.