Am o cale-n spatele-orașului
pe care tot o umblu când sunt eu,
zăpada scrâșnește ca dintele-ntre degete,
sub ele? ÃŽnc'un eu.
Sub mine? Un alt mine;
pe care-l parfumez pe țeastă și îl șterg,
c-acum vreau altul,
altul, altul...
Mă-nțep ș-adorm, renasc și sunt om-ou.
Un alt model de mine pe-alte șine,
șinele pe patine exploatându-și minele.
Cică să mă obișnuiesc
cu-o singură oglindă pe reflexie...
Păi dacă le-am pe toate...
cum să stau?
Să mă descos ca să-mi priesc?
N-o să-mi vomit toate Mirunele,
scleroza, umbra, undița prin piele,
pentru-a rămâne-o glumă-gumă
mestecată,
vopseaua unei pietre.
Ar fi prea mult, armata mea de dubii dezgolită,
aș fi mult prea puțin după lobotomie,
ar fi prea Hollywood să mă ridic.
Am calea-n spate, 'mi iese din coloană,
Și știu, știam că e ca o alegorie,
că totul este-o viață-n altă viață,
furnica are-n ea celule, universuri,
o lupă-anostă n-are sens, ca noi,
și-alte furnici de lemn.
Calea-n spinare, cum ziceam,
eu i-am trecut
prin onduleuri și prin coaste
poate,
prin romburi și pătrate
maltratate,
din cerc tot sar în cerc,
este mai mare?
Eu sper
călcându-mi calea în picioare.
Eu mă observ.
Și văd același eu.