Plângeau toți de cum risipeau pragul ușii veștejite
Și decojite de pasul greu al morții de zmoală.
Femeile cădeau primele cu tot cu florile pitite
După hainele lungi pătate cu un machiaj negru, de oală.

Afară plângeau bărbații veghind, prin ferestrele-aburite,
La căpătâiul unui trup de sticlă ce și-a izbit ultima suflare
De tavanul scorojit, bătrân, făcut din lemne-acoperite
Cu o țărână prăfuită în care avea să zacă, mort, trupul-floare.

Lumânările râdeau înfricoșător cu flacăra lor pâlpâitoare
De jalnicele chipuri plângătoare ce zăceau în umbra
Purtată de îngerii morții ca o cortină învelitoare
A unei ființe ce și-a clădit timpul cu mintea.

Zăceau pe pieptul mortului vânăt și rece
Trandafiri cu spini, margarete veștede și crini sângerând de dor.
Dor de apă, dor de piept de mamă cu pântece
Senine și izvorâtoare de iubire caldă și glas tămăduitor.

Sicriul de lemn uscat își dărâma puterea nefirească
Peste scaunele prăpădite și crăpate care zăceau bolnave
Înălțându-se, pe picioarele plesnite, din podeaua bătrânească
Care se prăbușea în valuri de praf și pământ în zidurile firave.

Prin fața porții lepădate de credința mângâietoare
Zburau, nemernice, nebune și diavolești, râsete de vânt
Care vuiau, furau suflând din tot viața curgătoare
Și o târau pe uliți și pe drumuri, cu flori și mort,în mormânt.