Nu cobori din primăvară,
nu-nfrunzești
și nici o naștere nu-ți aparține.
Te-nchini la cer
sufletul desculț purtat de umeri
are ochi larg deschiși,
nisipul sărat
iți plânge prelung în tălpi.

Te țin de mână,
abia mai ai nevoie de-un apus,
abia mai învelești poalele sufletului în fericire.
Rănile deschise
de-atâtia uitare
gustă în trupul tău sângele vieții copil...

Lumânarea leagă
degete cuminți,
obrazul meu e întregul vis prelung
pentru care-ai îndrăznit să adormi...

Doar mă îndrept spre zborul tău frânt
și-mi curgi prin vene
ca un strigăt
ce-nvață din nou viața.
Mă culegi
cu trupul ud de cuvinte,
mă-ntorci din fiecare moarte.
Sunt atât de caldă
încât plâng candelele-n genunchi
cu frumusețe cu tot.