Cât noaptea s-a minunat
Că e lungă cât un veac,
Și e neagră și pustie,
Vântu-și puse pălărie,
Frigul s-a-nmuiat de tot,
Cerul jubila-ntr-un cot,
Dând din gene albăstrele;
Și pe crengi sunt păsărele.

Ziua dichisită-n prag,
Privi câmpul peste gard.
Zveltă, caldă, zâmbitoare,
Salută galeș pe soare,
Și pășind către izvor,
Văzu păsările-n zbor,
Cârduri de cocoare multe,
Primăvara să ne-ncânte.

Un gândac cu ciuf săltat,
Cu pas ager, legănat,
Þinuta își potrivește,
Mustăcioara-și netezește,
Și își suflecă grăbit,
Pantalonul nou, scrobit,
Jubilând că prin vâlcele,
Sunt pături de viorele.

Din bârlogul mucezit,
Iese ursul amorțit.
De la hibernarea lungă,
Laba dreaptă parcă-i ciungă,
Dormi neîntors pe ea.
Acum bucuros pășea,
Mirosind reavănul sol,
Și voios, vâjjj! rostogol,
Printre tufe, fagi golași,
Pe-un petec de toporași.