copacii își trag vălul de-întuneric
și-alungă luna să nu-i sâcâie a ceartă
își pleacă frunze pleoape să nu strângă rouă
și rădăcini de vis departe-i poartă

sunt nopți când frunzele sărută luna
și poartă-n suflet pecetea de jar a sorții
cenușa le îmbracă fibra-n doliu
și pregătite-s să se arunce-ofrandă morții

iubitu-s-au cu vântul și cu ploaia
și dezmierdate-au fost în orice dimineață
prin moarte știu că duc lumina-n rădăcină
și seva lor în muguri noi se-împarte