am pus un fir de iarbă
semn de carte
și am rămas întinsă acolo

*
trebuie să mori măcar o dată
pentru a începe din nou.
eu am murit de singurătate.
întâi m-a durut.
încet.
și intens.

am știut că-n viață se merge
cu licărire în ochi
și așa am făcut, chiar și-n zilele în care
am cărat după mine greutăți
pe care nu le-a văzut nimeni
unele drumuri au început în dimineți incongruente,
ca seara, să aud cum ciorile zgârie luna
mai înfiorător decât în orice vers bacovian.

atunci suferința avea să mă-nvețe
ceea ce nu mă poate învăța fericirea.

*
deschid iar cartea de la firul de iarbă
și-aud cum îmi foșnește în inimă
primăvara