Iar am uitat că pot să fac orice.
Și că nu-există limite în ce-am a scrie.
Când unu, do, trei, A și rimele-mi sunt prea puține,
pot să m-opresc în virgule,

Că poate tu nu știi să-mi citești clanțele
de pe-ale punctelor spate (,)
È™i nu-nÈ›elegi de ce pun „ghilimele“
în ghiliMELEle din ele,
mă face să-nțeleg mai bine că...
A SCRIE
e doar un verb stors într-o definiție,
nu subaprecia ce nu-ți convine.

Și lasă-mă să cred că cresc
când reușesc să-nlocuiesc
cacofonie
cu-o-aliterație de trei mai vie.

„SfârÈ™itul tre' să rupă.“
AAAAAAAAAA!
Exact așa, asta voi scrie!
„Sfârșitul drag, mult așteptat, lasă-l să vie
așa cum curge el, de-i rău, de-i bun,
nu îl forÈ›a!“
Dar
nu rupe sfârșitul dacă-l scriu așa?