Se-ondulează-n concept,
sus de tot pe teorie,
atârnată de-o voce
de-o frecvență de o transcendență
transparentă,
care-i vine ca idei de apă din față,
cu o consistență ca de geam
și se sparge prea lent

dar nu prea lent pentru-a fi violent.

Doar că lenta-i mișcare o deznoadă de viață,
și-i decupează bulele cronologice împroșcate pe față,
suprapuse pe coincidenta sau determinata
-înc-o dată- viață,
(nici ea nu știe sigur)
și-o anină de-un fir spumos de ceață,
curios și prea dens,
iluzoriu;
suspendată pe-un bob de ață, plin de...
și ocolit de sens.

A-nțeles ea de-o vreme că se-nvârte-ntr-un cerc,
dară n-o să se-oprească vreodată.

Ce ironic că nu se oprește...
Vrea răspunsul, răspunsu-i în moarte...
Ce ironic că încă trăiește...
Ce ironic că știe
în timp ce nu știe,
Ce ironic că nu se oprește...

Ce ironic că-ncearcă, cu toate c'urăște,
urăște
oamenii care-ncearcă.