țin mâna ei în mâna mea și nu nu mai vreau
să-i las a lepăda deasupra pământ
priveghiul lor m-a învățat ipocrizia
purtau doliu
plângeau
nimeni
nu iubea pe nimeni

era un câmp deschis și noi am îngrădit ierburile am smuls pălămida
păsările zburau deodată mai sus
era destulă sămânță dar scuturam florile
cu mers trufaș ca și cum am fi domnit peste minerale și peste
nenumărabile forme ale apei

apoi a nins

era atât de frumos încât mi se învinețea pielea
sărutul ei a inventat curentul electric
nici întuneric nici lumină n-a fost
doar limbile noastre încurajau leșinul să nu înceapă

se făcea că viața este o înmormântare la care nu e timp de bocit
orice ar face și-ar spune ceilalți
noi stăm cocoțați pe mobile și notăm în caietul de versuri
toate spasmele morților toate
privirile cu subînțeles ale viilor

pentru că e atât de urât încât pielea se depune pe lucruri sub formă
de praf pentru a se ascunde sub unghii
era o stradă veche și noi am montat la întâmplare o ușă
deasupra căreia am silabisit Li-bră-rie
păsările zburau deodată peste clădiri

cântecul da cântecul a murit
în colivii

lacomii sunt atât de bolnavi încât iubesc numai boala