De o parte-a baricadei
Auzi voci
Gălăgioase
Strecurate prin mulțimea
Care face-acum pe muta,
De cealaltă,
Forme dure
Cu privirile sticloase
Agitând idei impure
Ca să-și apere reduta.
Darnicul trăiește
Sigur
Sorbind des
Religiosul,
Scump tovarăș de trăire
Și de pură pomenire.
Egoistul se preface
Că doar el
Este milosul
Candidat la recompensă
Fără multă
Cumpănire.
Dominat de o demență
Rece,
Dură și stabilă,
Ce lucrează
Zi și noapte
Ca să își atingă scopul,
Egoistul minte lumea
Predând lecții
Despre milă
Ca să nu rămână singur
Când se va-nteții
Potopul.
Egoist fiind,
Nebunul
Clamând că nimic nu are
Își ascunde bine drama
Bântuit de-a lui pieire
Și cu îndrăzneală rară
Își pune înc-o întrebare:
,,Îmi e de folos
Acesta
Sau e doar o amăgire”?
Iar de sare peste lege
Găsește de cuviință
Să nu își aloce grija
Că lovește dur.
Înjură,
Se dă bolnav
Invocând orice știință
Ce iar oferi iertarea
Care-l trece peste rând.
El pedeapsa o aruncă
Pe umeri străini
Fără grijă deosebită
Nici când boala îl atacă.
Suferă,
De-i cu putință
Pentru egoiști cretini,
Aruncând cu vorbe
În vânt
Că îi este greu să tacă.
De sacrifică ceva,
El,
Maestrul,
Egoistul,
Nu o face la-ntâmplare,
Are un scop bine țintit,
,,Să câștige fără număr
Și nu numai în registrul
În care ceilalți pierdură
Chiar puținul lor venit”.
Văzând că vecinul pierde,
Bucuria nu-și amână,
Sare-n sus fără opreliști,
Cântă și benchetuiește
Că,
Desigur,
Doar în aer
Orice pasăre-i stăpână
Și
În apă
Cel mai bine
Se simte numai un pește.
Un om,
Care e om,
Stă în banca lui cuminte,
Cercetează foarte bine
Și de unde vântul bate.
Nu aleargă după ban,
Știind că acesta-l vinde,
Șimțind dur cuțitul rece
Care-l caută prin spate.
Dacă îți propui
Să te ridici
Mai presus de suferință,
Învață,
Tinere,
Să știi care-i valoarea unui om,
Pe egoist
Aruncă-l hăt
Cu întreaga ta ființă
Dintr-o grădină
În care
Vei fi esență de atom.