alerg cu tălpile goale
scrijelind drumul cu unghiile
mă doare pământul călcat
precum un răspuns neîntrebat
cu inima izbind în sentimente
fără sandale
trec de mine
ca de-o doctrină impusă în fața canoanelor
într-un punct unde oamenii înghit realitatea
ca pe micul dejun
nu mă mir dacă ajung mai devreme
sau prea târziu
mușc oricum dintr-o gură de aer
respirându-i până la oase
eternitatea
întreb apoi cât mai am de mers
pe care drum
de câtă transfuzie de sânge
mai are nevoie această viață
să-i pot respira întrebările
fără să-o doară răspunsul