Avea un bretonel călcat pe ochi,
cum se purta-n Marea Britanie pe-atunci.
Și șosetele albe-n pantofiori de plumb
care urcau fiece scară
cu pași prudenți de domnișoară
și cu juma' de întrebare-n gură;
un primul sfert împăturea
în minte-l învelea cu iepuri și cuvinte,
iar celălalt se-mpotrivea să fie
păstrat și uitat
în cutii craniene de copii...
singur își potrivea cărarea când
gonea-nspre cercuri mari de fum,
ca un leu printr-un ac de circ și foc, era
ca un
sca-un
sub funduri de nebun:
fără de stare.
Neștiutoare,
fetița mă privea mirată și-ntreba:
„Eu azi cine-mi mai sunt?“

Numai aici se-nduioșau sferturile, complete să rămână.