Pun depărtarea-n patru scânduri
Și cerul munților de ape,
ÃŽn al trecutului profunduri,
Trăind prezentul mai aproape.

În iarna mea să-mi vii, fecioară,
Să-mi lași o lacrimă albastră,
Cu ea, pe buze-n astă seară,
Să ne clădim o noapte-a noastră.

Visarea să ți-o pun pe frunte,
Și un sărut îngenuncheat,
Doar cerul poate să asculte,
Ce-n noi eternul a creat.

Îmi lasă gura să se-nfrupte,
Din tot ce pământesc îmi dai,
Iar teama umbrelor corupte
Să uite dorul meu bălai.