Atâta ai, atâta duci,
Când pasul tău cu trudă suie,
Spre înnoptatele răscruci,
Întortocheata cărăruie.

E-n toate-o liniște de crezi
Că nu e nimeni să te-ndemne
Cât de departe poți să vezi
Pe drumul îngrădit de semne.

Și doar atunci când, colbuit,
Un foșnet ți se pare șoaptă,
Te arde pasul, îngrădit,
Pe curba altădată dreaptă,

Cu tâlcul, petrecut în gând,
Că la răscrucea ce se-nclină,
Te va cuprinde, lăcrămând,
Cuvântul devenit Lumină.