tu ai două capete care nu se întâlnesc spunea bunica
citind cu degetul liniile din palma mea
e ca și cum aș vrea să smulg o rădăcină de cicoare
atât de adânc și amar stau înfipți anii aceia cu semne pe genunchi
de la treptele înalte cu coajă de var groasă
de culoarea cerului copt a furtună
nu pot lăsa ce-am început când mă jucam frumos cu norii
nici podeaua frecată cu leșie fierbinte
nici fierul de călcat care înghițea tăciuni ca un balaur

*
catherine era o proastă că s-a îndrăgostit de heathcliff
eu nu voi fi niciodată
juram mereu până când am văzut acel porumbel cum zboară
din cerdacul în care stăteam cu brațele la piept
mirosea a jucării de lemn și a clătite cu brânză
cădea lumină printre vițe peste cântecul încolțit pe buza de sus
îmi plăceau stelele pe înserat și nu priveam luna în față
dar pasărea albă a plecat prea devreme prea departe

bărbatul cu o legătură mare de chei privea în gol îmi cerea să stau pe genunchii lui în pantaloni de pânză topită eu refuzam apa râului era tulbure pe sub pod brațele lui erau ca frânghiile de rezistență purta cizme galbene la fel ca polițistul plictisit de cazuri de sinucidere care mă privea absent

*
cele două capete din viața mea se întâlnesc precum munții
suflet cu suflet
peste care mă voi prăbuși