(clipa în care el se gândea la propria arta -
un fel de ars moriendi)
n-ați înțeles nimic din toată această pleiadă.
totul stătea potrivnic, sacrificat de bună voie
pe altarul imperfecțiunilor neconsolate.
era abia ora zece, momentul când se născuse în ea
docil, sămânța tăcerii. picase dintr-un timp reflex
odată cu lumina jucăușă în contradicție
cu desfătarea ei de femeie curioasă.
nici măcar nu-i dăduse sărutul. știa că de acolo
vitraliile ardeau în tăcerea celui autentic
găsit de oriunde și așezat cu sfințenie
la locul lui tainic. iluzia nu dispărea de tot.
tinerețea ei se măsura cu cele mai infime amănunte.
câteva fracuri deschideau în ungherul inimii ei
dansuri în dezordini de hașură. ea stelară
el dogmatic, cu un gust de iubire fugară.

„nici o femeie nu ți-a dăruit
atâtea asocieri de cuvinte ca mine.
sensul iubirii. aproape că făcea din tine
bărbatul ambițios. ai pierdut!
nu e capătul lumii, iar tu o știi
și chiar izbutisem să te (re)găsesc
în orașul imens. ce-ar fi
să închidem puțin ochii realității.
cu palmele pline de scoici
să ne prefacem că suntem maluri
dezgolite de-o primăvară ciudată.
hai, nu fii gelos!
și nu da vina pe bieții delfini
chiar dacă bat din coadă și acoperă
imaginea lunii ascunsă sub pleoapă.
sunt de-o sinceritate nestudiată...”

între timp, peste ziduri
zăceau stivuite câteva amintiri.
nostim! aveau gustul de apă sărată.
rând pe rând se întorceau cu o iluzie mai puțin.
era abia unsprezece și jumătate.
caii cabrau pe trotuarul lat
măturat de rochii de seară iar roțile...
roțile dirijau fără cusur
cel mai frumos crez al căutării de sine -
mâinile lui sau resentimentul umbrelor de idei
pe albeața copacilor goi (pentru ea erau tot una).
aceeași mască cu o mie și una de fețe
îi respingeau, rând pe rând
poverile plămădite cu atenția încordată.

„universul meu devine de piatră.
valuri sparte departe de mare
o recentă poveste de dragoste.
în ciuda atâtor frământări
orașul se mișcă, se soarbe, te absoarbe
te renaște, se sprijină pe umerii
adolescenților în perechi
indiferent de adierea fiecărui fulg
desprins din aripa păsării măiestre.
sensul iubirii? aș vrea un ultim dans
în lumina Parisului iubito
și atât. poate să-mi devii cândva...
mireasă”

(în final, o lacrimă se desprindea fără voie
cabotin, părtinitoare la tot ce se ascundea inutil
rostogolindu-se tăcut privind prin portieră lumea.
el s-a înveselit luându-i în cele din urmă mâinile
necăjind-o)