vântul singuratic subțire strecurat între coaste
întomnez la marginea serii printre aștrii palizi
lupii bezmetici desprinși din întuneric
într-o copleșitoare și admirabilă confuzie
se învârt în jurul umbrei mele
răstignită pe cruci orbitoare în cuie de fier

eu omul amorțit lângă pietre mă cutremur
mă urlu pe nisipul ciobit îmbrățișat cu marea
cu ochii pierduți rătăciți înfipți în fire de iarbă
și ei scânteiau de zici că iarba erau lumânări de Paște
cu care se căra lumina dinspre înviere în moarte
cu o poftă nebună
un du-te vino continuu de lumină și speranță spre nicăieri
poate spre locuri copleșite de uitare

am rămas cu o jumătate de răsărit în palme
și nu știu ce să fac cu el